Te uiti la mine pe ascuns? Te-ai uitat in tot timpul asta? Ai tras cu coada ochiului la ce faceam?

Te-ai indragostit dupa o mie si una de clipiri? Te-ai indragostit?

…날 봐… 똑바로 봐. 제대로 봐. 너만 보는 나를 봐.

© Present Image Design Limited. 2011.01.11 by Virgil-Mihai Taru. All Rights Reserved

Hm, deci asta inseamna sa te apropii de cineva fara prea multe cuvinte? Azi, 152 de zile impreuna…

The Han River is wide and imposing in it’s flow. It’s like the Danube at Fetesti, when you go to the seaside in Romania. The only difference is that the Han River has more bridges, more buildings, more boats, more love to offer. Han River has isles of various sizes and shapes. The Han River has a beautiful night view, and it can be crossed on bridge by subway.

If you hear about a love story started on the Danube, then it must be after a romantic dinner in Budapest, Hungary. If it starts on the Seine, it’s on the Pont des Arts in Paris. If it starts on the Nile, then it’s during a hot winter trip in Egipt. But what if it starts on the Han River? Then we have several possibilities… Either it’s between two people peepping at each other  when they cross the river on the subway, either it’s between a couple walking slowly in Yeoeuido. Either is between an ajumma selling tteokpogi and the taxi ajeoshi coming to buy some. 

Or between us. During last winter, crossing the river on foot, freezing, hugging from time to time, talking to know we haven’t died yet. Heading to nowhere on the other side of the river… The love stories that start at Han River are impredictible, just the way you are. And the same love stories that start at Han River are flowing to a greater future, just the way I am doing now. I love you in my flowing towards the sea. I love during my flowing through the city.

Since ancient times, rivers have fascinated human mind. First civilizations started near big rivers: Nile, Yellow River, Euphrates, Ganges, Indus, Olt, Barlad etc. Nowadays only love stories start near rivers. And they end without even noticing, just the way my Korean improves slowly, without me noticing it…

Si apoi vine ziua aia in care afara nu ploua, dar in care totul se termina. Si stai si plangi cu capul intre koala si panda de pluş. Si lacrimezi numai cand vezi poza cu voi de pe cana de cafea. Si nu mai deschizi calculatorul, ca ai acolo pozele cu voi de la ultima petrecere la care ati fost. Si praful se pune pe pluşuri cateva saptamani la rand. Pana cand treci peste. Iti dai inelul jos de pe deget, il pui in cutia cu bijuterii si nu il mai porti niciodata. Apoi bagi gradina zoologica de pluş intr-un sac, si donezi totul la un orfelinat. Cana, biletelele de hartie mazgalite cu poezioare, brelocurile, biletele de la concerte… toate ajung intr-o cutie, pe raftul de sus din debara. Si stergi si SMS-ul salvat.

Today I celebrate 101 days. And yestrday it was just the way Koreans do it. Walk, see the cherry blossom, eat and drink coffee.

Let’s celebrate 200 days and more!

Although I still have a lot of problems, I feel happy. For the simple reason that last weekend I met you. We met and it was just the way I had dreamt about it. A warm spring evening, some spicy food, two bottles of soju, some silly commercials on the TV, a hot shower and a fluffy pillow. I felt this day would finally come for quite awhile now.  And I was right. Oh, I so like it when I am right!

And it is only now that I really feel we are on the good way, that we can firmly hold hands without letting go. It’s only now that I am sure that every time I look into your eyes, we end up by kissing. And it is now that I do feel happy for wanting to introduce me to your older sister. Finally I can say “Thank you!”.

And now, all I want to do is to take that long walk. Only the two of us, in our own Seoul. Walking for hours, until our feet hurt. Until we fall on the grass and we hug. Until we fall asleep. Until the morning after, when we wake up and we realize we were holding hands all night long. On the grass and in our dream…

La inceput a fost ceva fulgerator. Amandoi intram impreuna intr-o lume noua. Noi usi de deschideau, si noi intram rand pe rand, in camere inaccesibile pana la acea vreme. Am fost prinsi intr-o avalansa de intamplari ce ne depaseau oarecum. Si am reusit sa ne sustragem de acolo. Ne-am tradat, mai mult sau mai putin, si ne-am urat. Ne-am urat pentru ca ne-a fost frica sa ne marturisim si sa ne asumam iubirea. De atunci au trecut aproape cinci ani.

Ne-am continuat vietile, fiecare pe a lui. Si din cand in cand, ne-am reintalnit. Intamplator sau nu, ne-a cuprins de fiecare data un sentiment de melancolie. Sper ca te-a cuprins si pe tine, ca sa nu fiu singurul care vede lucrurile in acest fel. Am iubit alti oameni, pe care i-am tradat, la fel cum ne-am tradat unul pe altul. Am descoperit feluri noi de a iubi, feluri noi de a trada, feluri noi de a visa.

Eu mi-am indeplinit visurile pana acum, tu nu. Dar suntem mai aproape. Mai aproape cu vreo 7500 de kilometri. Mai aproape cu 5 fusuri orare. Chiar daca in tot acest rastimp am vazut acelasi cer. Am trait si am tradat sub aceleasi stele. Am iubit in aceleasi nopti. Ne-am iubit si ne-am urat, ne-am tradat stelele fara sa ne uitam in sus, la cerul de care erau agatate.

Acum continuam sa ne tradam si sa ne iubim in felul nostru. Ne iubim departe. Departe de stele, departe unul de celalalt. Si continuam sa ne apropiem. Si dupa ce visul nostru de demult se va implini, ne vom trada inca o data. Pentru ca ne vom desparti din nou. Pentru ca nu vom avea nici atunci, curajul necesar pentru a cladi un nou cer.

Ne-am asteptat. Ne-am asteptat si inca ne mai asteptam. Sub acelasi cer, plin de iubiri ratate si de tradari uitate. Poate la anul ne vedem. Sau peste doi ani. Nu conteaza. Noi iubim pe cine vrem, pentru ca nu suntem buni decat sa tradam. Ca urma sa ne tradam, era ceva evident. Eram sortiti tradarii inca din prima clipa.

Imi voi indeplini visul si te voi intalni. Si apoi te voi trada. Dar voi trai cu gandul ca mi-am cunoscut destinul. Povestea noastra este oarecum mai presus de timp. Si nu e singura mea poveste mai presus de timp. Pentru ca eu ma bat cu timpul. Ma bat cu timpul, ca sa iubesc in continuare.

Almost 9 years since the first hit I really like (Ya soshla s uma). More than 8 years since I first became fan (t.A.T.u. fan). 8 years since I got my first album ever (200km/h on the wrong lane). 7 years since I wanted other country than Romania to win the Eurovision Song Contest (Russia – Eurovision 2003 – Ne ver’, ne bojsia). More than 6 years since I discovered Asian music thanks to t.A.T.u. (Emme Wong – Show me love, Juemilia – All the things she said). 6 years since I first downloaded a video from the Internet (30 minutes). 5 years since the “second mania” (Dangerous and Moving). 3 years since I listened Snegopady (Snowfalls) with someone that I care for and it started to snow. 10 minutes since I  last listened a t.A.T.u. song. Few seconds since I felt the same feelings as those I use to feel 8 years ago. Now, when I still find myself in t.A.T.u. lyrics. Tomorrow, when I will meet you again, and I will feel again that our relationship is like a t.A.T.u. song. Show me love till I’m screaming for more…

Happy anniversary!

Stau la masa lipita de fereastra si vad, jos, strada plina de oameni. Oamenii din Hongdae… Mi-as fi dorit sa fiu si eu unul dintre ei. Mi-as fi dorit sa fim impreuna niste oameni din Hongdae. Mi-as fi dorit sa fim impreuna, doi Homo Hongdae ratacind printre reclamele luminoase, putin ametiti de alcool. Mi-as fi dorit sa fim impreuna in adevaratul sens al cuvantului.

Pentru ca noi, in felul asta in care suntem acum, nu suntem impreuna. Nu asta inseamna sa fii impreuna cu cineva. Stiu ca inca nu te-a invatat nimeni ce inseamna sa fii cu cineva, dar nu stiu de ce dracu’ nu ma lasi pe mine sa te invat. As stii sa iti explic atat de bine, si ar fi atat de frumos.

Dar nu este. Nu este frumos decat rareori. Si nu pare ca in viitor va fi mai bine. Am desfacut ciocolata…

De ieri ma auto-educ. Am luat aceasta decizie deoarece stiu ca, oricat as vrea, nu te pot schimba asa cum mi-as dori eu. Asa ca o sa ma schimb eu. Ma schimb, si asa o sa imi fie si mie mai bine. Pentru ca, din pacate, nu prea exista perspectiva pentru ceea ce traiesc acum. Simt si stiu ca nu este nimic altceva decat o faza. O faza frumoasa, de altfel. Si vreau ca, prin auto-educare, sa reusesc sa ma bucur din plin de aceasta perioada. Pentru ca intr-o zi o sa se termine, iar eu nu o sa raman decat cu aptitudinile dezvoltate in perioada aceasta auto-didacta, pe care o inaugurez acum cu putin fast si cu speranta unei zile mai bune.

In alta ordine de idei, incep sa ma intreb cum ma afecteaza pe mine, si cum ma va mai afecta ceva timp de acum incolo, perioada petrecuta aici, departe de… (casa?) tara in care am avut (ne)sansa sa ma nasc. Pentru ca, in mod surprinzator, simt cum am evoluat foarte mult de la cel ce eram acum 6 luni. Si sunt sigur ca aceasta evolutie se datoreaza mediului in care m-am integrat: un oras mare, o atmosfera cosmopolita (si pe strada si la scoala) si o lume mai sigura si un pic mai frumoasa.

Acum cateva zile un prieten m-a intrebat care este statutul meu in Coreea. Turist (eng. tourist, fr. touriste) sau Calator (eng. traveller, fr. voyageur) ? Si aceasta intrebare m-a pus un pic pe ganduri. Turist sau Calator? Asta e intrebarea acum! Turistul, in viziunea mea, este cel care viziteaza fizic alte locuri, in timp ce isi lasa mintea/sufletul/spiritul acasa. Pentru ca turistul se va intoarce intotdeauna acasa. Turistul se arunca de bunavoie si nesilit de nimeni intr-o cultura necunoscuta, asigurandu-si mijloacele de trai si mijloacele de reintoarcere dupa o perioada fixa de timp. In schimb, Calatorul este perceput ca fiind omul ce rataceste prin locuri straine, cu sau fara scop, cu sau fara promisiunea unei intoarceri acasa. Cu sau fara aceasta vointa de intoarcere. Calatorul este purtat de curent, invartit intr-o cuva, ca aceea a unei masini de spalat, laolalta cu alti oameni, intr-un program de spalare a propriilor obiceiuri si a propriei culturi. Calatorul este apatrid, daca nu din punct de vedere al dreptului international, cel putin ca mentalitate.

Tehnic vorbind, eu in Coreea sunt Rezident. Si pot dovedi asta oricand, din moment ce posed celebrul Alien Registration Card (va asigur ca in coreeana suna normal). Tot tehnic vorbind, am statutul de rezident pana in august, cand acest Alien Registration Card expira si cand va trebui sa imi schimb viza si sa imi reinnoiesc statutul meu legal in Coreea. Nu trebuie sa fii un geniu sa iti dai seama ca Rezidentul nu e nici Turist, nici Calator, nici Cetatean. Este ceva obscur, o inventie a statelor, avand ca singur scop practic controlul populatiilor straine, ne-permanente, de pe teritoriul unei tari.

Recapituland un pic, exista 4 clase: Cetateanul, Rezidentul, Calatorul si Turistul. Si totusi nu ma simt parte din niciuna dintre aceste clase. Poate ca exista si a cincea clasa, cea a Pasagerului. Si daca sunt un pasager, atunci Coreea nu este decat un vehicul. Care ma poarta catre un loc bine definit, dar inca necunoscut. Sau poate ma duce acasa.

Un tramvai numit… Coreea!